labirintul destinului meu...

Eram doar un copil... cam de vreo 9 ani, judecand dupa inaltime. La scoala... Pe holuri erau mai multe grupuri de tineri, copii, adulti, care asteptau sa inceapa cursurile... Intr-o sala, am vazut prin usa intredeschisa un grup de studenti/elevi care erau la cursul de ... limba chineza... Toti studiau cu mare interes, constienti fiind de necesitatea /importanta cunoasterii si intelegerii acestei limbi, acum cand China ajunsese una dintre cele mai mari puteri economice, avand puterea sa influenteze soarta unei lumi intregi...\\r\\nM-am trezit apoi intr-o camera mare, ca la cinema. Eram singura, intr-un carusel. De fapt, o roata imensa, care se invartea cu repeziciune. Mi-era teama sa ma uit in jos si stateam cu ochii mai mult inchisi, asteptand sa se opreasca. La un moment dat, roata s-a oprit si am coborat... Am iesit din sala, am mers pe niste stradute intunecate si intortocheate... si am ajuns intr-un parculet. La cateva mese stateau niste tineri, care mancau fructe (zmeura sau capsuni). Am zarit la marginea parculetului un chiosc unde se vindeau fructe. Dar nu aratau prea bine... nu erau chiar proaspete, ca cele pe care le vazusem la tinerii din parc. Mi-am zis ca am venit prea tarziu, dupa ce s-au vandut cele mai bune exemplare. Si totusi, m-am dus sa cumpar si eu, de pofta. \\r\\nVanzatoarea, care parea sa ma cunoasca, desi n-o mai vazusem niciodata, a strambat un pic din nas, de parca n-ar fi vrut sa mi le dea asa, vestejite. Totusi, a ales cu grija cateva mai frumoase din cele care mai ramasesera, straduindu-se sa nu fie vazuta ca face asta. Le-am luat bucuroasa si am plecat. \\r\\nAm trecut pe langa ceilalti tineri si am mers mai departe. Am ajuns din urma niste copii mai apropiati de varsta mea, care mergeau la scoala, cu bicicletele. Mi-au zis sa-i astept la o intersectie sa iasa de la ore, pentru a pleca impreuna spre casa. Nu prea voiam sa merg pe drumul acela, care spuneau ei ca ar fi mai scurt, pentru ca nu era drumul meu obisnuit spre casa. Ei s-au dus la scoala, iar eu am ramas singura (de fapt singur, pentru ca acum eram baiat). Nu i-am mai asteptat. Am pornit la drum, pe acea strada necunoscuta, pe care nu o mai vazusem niciodata. In stanga mea se construiau/reconstruiau cladiri, benzinarii, restaurante, pe malul unei ape. Mirosea a ... viata... a viata care incepe sa revina la normalitate...\\r\\nAm ajuns la capatul strazii si m-am trezit intr-o masina. Eram pe scaunul din dreapta. Nu vedeam cine e la volan, dar stiam ca e cineva apropiat mie. Accelera din ce in ce mai tare. La un moment dat mi s-a parut ca a iesit de pe drumul cel bun. I-am zis, am incercat s-o opresc, dar nu m-a ascultat. A accelerat mai tare, ca si cand ar fi vrut sa se termine totul... si a pierdut controlul masinii, care a iesit de pe strada si a intrat intr-un gard. M-am trezit in aer. In fata noastra, era o vale imensa si abrupta. O pajiste verde si un cer de un albastru atat de frumos se intindeau in fata noastra... Nu pot sa descriu sentimentul pe care-l aveam, stiind ca ma aflu intr-o masina ce urmeaza sa se prabuseasca si realizand ca sansele de supravietuire erau aproape nule... sa fii constient ca e posibil si foarte probabil sa dispari. Sa nu mai existi... Un sentiment groaznic... Timpul parca se derula mai greu... accentuand suferinta... Imi parea rau, nu voiam sa mor... Nu era inca timpul... si plangeam, la gandul ca soarta mea a depins de vointa altcuiva... \\r\\nSi totusi, m-am trezit, ca printr-un miracol, in masina care rezistase impactului cu solul... Nu ma puteam misca... In departare se auzeau sirenele unor salvari si un elicopter, care se indreptau spre locul accidentului. Aveam sentimentul ca stiau dinainte ce urma sa se intample... ca si cum totul ar fi fost doar un experiment. Parca ar fi urmarit detasati intamplarile si ar fi asteptat sa se produca accidentul. A sosit echipa de descarcerare, au deschis masina... Iar eu eram intinsa pe spate, singura acum (nu mai eram baiat), cu centura pusa, pe scaunul lasat pe spate.\\r\\nMi-au verificat reflexele... m-au intrebat daca-mi simt picioarele. Eram ok. Nu-mi venea sa cred ca sunt vie. Niciodata nu m-am bucurat atat de mult ca traiesc... \\r\\nSi parca eram ceva mai mare. Nu mai eram copilul de la inceput... de dinainte de aceasta cumplita experienta...\\r\\n